Iancu Marcel (1895-1984)

Biografie

Marcel Iancu (n. 24 mai 1895, Bucureşti – d. 21 aprilie 1984, Ein Hod Israel) a fost un pictor, arhitect şi eseist originar din România, stabilit ulterior în Israel. A absolvit în 1917 Academia de Arhitectură din Zurich. A studiat pictura cu Iosif Iser.
Încă din anii liceului scoate împreună cu Tristan Tzara şi Ion Vinea revista “Simbol”(1912). Sosit la Zürich în 1915, pentru a studia arhitectura la Institutul Politehnic, frecventează reuniunile artistice de la Cabaretul “Voltaire”, unde îl cunoaşte pe Hans Arp şi se reîntâlneşte cu Tristan Tzara, participând la iniţierea mişcării dadaiste. În aceasta perioada prezintă afişe, măşti, ilustraţii, realizează scenarii şi tine conferinţe pe temele avangardei artistice. Celebre sunt afişul conceput pentru prima expoziţie DADA în galeria lui Han Corray din Zürich şi cel care anunţa expoziţia dedicată cubismului şi artei negre. În 1919, la Basel, înfiinţează împreuna cu Hans Arp şi Alberto Giacometti grupul “Artiştii radicali”. După ce trece prin Paris (1921), se desparte de mişcarea dadaistă şi de tendinţele suprarealiste.

În 1922 revine în România, devenind unul dintre promotorii artei de avangardă. Face parte din cercul condus de poetul Ion Vinea, care edita revista “Contimporanul” (1924-1936) şi participă cu tablouri la expoziţii organizate împreuna cu sculptoriţa Milita Petraşcu şi pictoriţa Margareta Sterian. În spiritul efervescent al vremii, Marcel Iancu se afiliază unor grupări avangardiste cu o componenta eterogenă, ca “Arta nouă” (19291932), “Grupul de artă” şi “Criterion” (1933-1937), în care îi regăsim pe M.H. Maxy, Victor Brauner, Mattis Teusch, Corneliu Michailescu.

Portretul lui Ion Vinea, de Marcel Iancu

În 1941 se stabileşte în Palestina. După înfiinţarea statului Israel, se afirmă ca profesor şi animator al vieţii culturale. Organizează grupul “Orizonturi noi” şi o societate de creaţie artistică la Ein Hod, în 1953. Participă în 1952 la Bienală din Veneţia.
În lucrările de început (în jurul anului 1920), se preocupă de relaţiile dintre formă şi culoare, cu aplicaţii la ambianţă. În România şi apoi la Ein Hod, continuă seria sa de reliefuri policrome şi de picturi în ulei, în care sunt dominante problemele de construcţie, rezolvate prin perspectiva unui spirit raţionalist. Este şi autor al unor lucrări de arhitectură, de exemplu Casa “Juster” (Bucureşti, 1929). Cu câteva zile înainte de a împlini 89 de ani, la 21 aprilie 1984, se stingea la Tel Aviv un artist cunoscut sub numele de Marcel Janco, aflat acolo din 1941, când legea antievreiască începuse să se aplice în România, ţara pe care o părăsise împreună cu familia. Pe Marcel Janco, de fapt, Marcel Iancu, îl găsim în orice istorie a artei moderne ca iniţiator al dadaismului, împreună cu românul Tristan Tzara, ca promotor al avangardei şi ca arhitect care a conceput primele locuinţe moderne din Bucureşti în 1925-1935. Îl găsim în licitaţii de tablouri, piese de recuzită teatrală, obiecte de design interior şi mobilier.

Cu alte cuvinte, îl găsim ca pion principal din istoria modernităţii româneşti şi europene, cunoscut ca atare oricărui amator de artă, dar parca mai puţin bucureştenilor care încă trec pe lângă vilele pe care le-a conceput în anii ‘20-’30 sau pe lângă locurile unde s-au aflat ele.

Artist după emigrare

În cei peste 40 de ani petrecuţi departe de România, cariera lui Marcel Iancu, deja notoriu la momentul emigrării, a avut prea puţin de suferit. După ‘41 a avut nu mai puţin de 30 de expoziţii personale la Tel Aviv, Haifa, New York, Paris, Zurich, Basel, Milano. Iar în 1952 a participat la Bienala de la Veneţia ca pictor reprezentând Israelul. Premiul cel mai important, Premiul National “Israel Independent Prize”, l-a primit în 1967 pentru întreaga activitate artistică.
Dar sfârşitul existenţei sale româneşti a adus un alt sfârşit: cel al carierei sale de arhitect de locuinţe particulare. Testată într-un alt spaţiu, afacerea pe care o avusese împreună cu fratele sale într-un Bucureşti în modernizare n-a mai mers. Asa că, la Tel Aviv, marele nonconformist Marcel Iancu a fost arhitect, dar angajat la secţia de urbanism a oraşului, apoi la Ministerul Muncii, însărcinat cu restaurarea unor centre istorice precum Jaffa, Ramallah şi Lod. A proiectat parcuri naţionale, a predat pictura la diverse institute de artă din Tel Aviv şi a făcut scenografie pentru Teatrul Habimah.
Si, cel mai important, în 1953 a înfiinţat la Ein Hod, aproape de Haifa, un sit artistic (“artistic village”, aşa e prezentat azi), adică un atelier colectiv de arte plastice sau “o colonie de artişti”. Iar în 1983 s-a înfiinţat aici Muzeul Janco Dada.

Artist înainte de emigrare

Portret, de Marcel Iancu

Bucureşti, Paris şi Zurich fuseseră, înainte de 1940, principalele spaţii culturale în care numele Marcel Iancu căpătase o rezonantă puternică, individualizându-se chiar dacă se aliase unor grupări artistice. Practic, în doar 20 de ani devenise un “artist radical”, cum îi plăcea sa se prezinte, detestând conservatorismul steril, dar şi avangardismul ieftin. Devenise şi un artist complet: pictor, grafician, arhitect, designer de interior şi mobilier. Activismul sau pentru valorile modernităţii de început de secol, în căutarea unei noi arte care s-o rupă cu tradiţia, a racordat Bucurestiul la mişcările europene cele mai importante. Datorită lui Marcel Iancu au ajuns la Bucureşti Paul Klee, Hans Arp sau Marinetti.
Adept al constructivismului, artistul plastic s-a distanţat, în timp, de nihilismul de tip dada şi de Tristan Tzara, când dadaismul devine reţetă, apropiindu-se în schimb de spiritul pozitiv a Bauhaus-ului. Dorinţa de nou şi de depăşire a tiparului s-a combinat cu dispreţul faţă de nihilismul gratuit şi extravagant, în mare vogă în epocă. Într-un fel, Marcel Iancu a fost o contradicţie în termeni: un avangardist care alege rigoarea şi profesionismul, sceptic faţă de improvizaţie, un perfecţionist care-si intrigă şi instigă contemporanii, un modernist care foloseşte tradiţia pentru a obţine noul. Revenise în România în 1922, după câţiva ani petrecuţi în Europa novatorilor Paul Klee, Hans Arp, Arthur Segal, M.H. Maxy, Victor Brauner, Georges Braque, Andre Breton sau Jean Cocteau.

În Europa modernă

Destul de repede ajunsese Marcel Iancu, fiu de evrei bogaţi, la această înţelegere matură a artei. În 1917 era absolvent al Academiei de Arhitectura din Zurich, oraş în care, împreună cu Tristan Tzara, pusese la cale dadaismul la celebrul Cabaret “Voltaire”. Făcuse măşti, afişe, ilustraţii şi eseuri despre avangardă. Fusese un june artist european dornic sa vadă sensul artei schimbat şi să provoace schimbarea. Se iniţiase devreme, căci la Bucureşti luase lecţii de desen cu pictorul Iosif Iser şi debutase ca grafician la revista “Simbol” încă din adolescenţă.
În 1919 era deja la Basel şi fonda grupul “Artiştii radicali”, împreuna cu Hans Arp şi Alberto Giacometti, respingând individualismul în artă şi optând pentru misiunea socială a acesteia.
În 1920-1922, participă direct la facerea modernităţii, la Paris, însa opunându-se ideii de a anexa mişcarea dada la suprarealism.

Primele vile moderne la Bucureşti

După revenirea în România, este un avangardist neobosit al grupului de la “Contimporanul”, condus de poetul Ion Vinea, şi devine arhitect al modernităţii urbanistice, în credinţa că arhitectura se va reapropia de pictura datorită artei moderne. În 15 ani proiectează peste 40 de clădiri, mai ales locuinţe, consacrându-se ca arhitect, după ce devenise un pictor recunoscut. La “Biroul de Studii Moderne”, companie de construcţie pe care o stăpâneşte împreună cu fratele sau, proiectează primele case moderne ale Bucureştiului, influenţat de cubism, constructivism sau de Le Corbusier. Ridică vile moderne cu arhitectura funcţionalistă pentru burghezia progresistă, renunţă la simetrie şi ornamente, aduce faţada simplă şi acoperişul-terasă, acoperişul în pantă şi fereastra-hublou. Vila Fuchs din strada Negustori (foto), construită pentru un negustor de vinuri, este prima dovada (1927) a oraşului visat de Marcel Iancu, urmat de multe clădiri precum Imobilul Hermann Iancu din strada Trinităţii (unde el însuşi a locuit o vreme), Imobilul Bazaltin sau Casa “Juster”.
Începutul cu Vila Fuchs avusese efectul scontat: “În cartier casa ridicată de mine a făcut senzaţie. Popa, comisarii şi locuitori erau convinşi c-am construit un ‘laborator’ şi

Marcel Iancu, primele vile moderne, Bucureşti

ca era deplasat în cartierul lor.”
Aflat în căutarea stilului nou, Marcel Iancu inventa utilitatea şi confortul pentru case uni-familiale şi alte imobile, unde spiritul modern dictează interiorului şi exteriorului: pereţi de sticlă şi uşi glisante, linie discontinua şi pereţi pictaţi care sa dea efectul de colaj. Arhitectura era reinventată, cum arhitectul însuşi scria în “Contimporanul”: “Pericolul care ameninţa de a şterge arhitectura dintre artele vii pare înlăturat prin imboldul novator al plasticii moderne” si, mai important, “Confortul nou nu plăteşte nici un tribut bogăţiei.”
Cât despre aşa-numitul specific naţional şi aşa-zisul stil românesc, iată teoria acestui agent înţelept al modernităţii, avangardist ne-teribilist, care va stârni un surâs. Datează din 1935: “Trecem astăzi, urbanistic vorbind, printr-o grea criză. În detaliu, arhitectura însăşi a optat pentru stilul nou (…) A iubi trecutul nu înseamnă a paraliza viaţa. A cere o arhitectura românească nu înseamnă a o fabrica, cum s-a încercat în diferite rânduri. Numai adaptând formele vii nevoilor şi preferinţelor specifice locului se va naşte printr-o lungă experienţă ceea ce se va putea numi stil românesc.”
Pentru Jacques Costin, dar şi pentru specialişti, Marcel Iancu rămâne “autorul moral al modernismului” în arhitectura din România.

Pictura fără reţetă

Pe de alta parte, tablourile sale, răspândite în diverse muzee ale lumii sau colecţii private, unele dintre ele licitate şi azi, unele de factură cubistă (vezi “Portret de femeie”), celelalte mai apropiate de expresionism, unele mai occidentale, altele cu tuşe orientale, i-au adus calificări de genul “Dionysos al culorilor” sau “descoperitor al algebrei picturale”. M.H. Maxy, camarad în ale avangardei, avea dreptate să constate: “E aproape o contradicţie între spiritul ce se vrea static în arhitectura şi aportul atât de dinamic şi temperamentos al picturii sale.” Pictorul Marcel Iancu a abordat subiecte încă tabu în ţara natală de la porţile Orientului, cum ar fi lumea bordelurilor. Cu tablourile lui pe aceasta tema nu poate rivaliza nici un alt artist român, spun criticii de artă. Înainte de emigrare, ultima expoziţie din România s-a întâmplat în 1939, după anii în care participase la Expoziţia Internaţională de Artă Futuristă de la Roma, invitat de Marinetti, şi la Expoziţia Internaţională de la Paris în 1937.
Si în pictură a fugit mereu de reţetă, ferindu-se de manieră şi derizoriu, neezitând să se reorienteze şi sa experimenteze. Asa a construit modernitatea, la Bucureşti şi în centrele vitale ale Europei. Asa si-a făcut o identitate artistică şi astfel îl păstrează istoria secolului XX.