Iancu Văcărescu (1792-1863)

Iancu Văcărescu(1792 – 1863), născut la Bucureşti – a fost un poet român

Fiul lui AlecuVăcărescu şi al Elencăi Dudescu.

A studiat cu un francez emigrant, Colson, apoi la Viena (1804-1810). Adept al formelor înaintate ale manifestării dramatice, a sprijinit înfiinţarea teatrului grecesc din Bucureşti, traducând Moartea lui Cezar, de Voltaire. Face parte din grupul poeţilor Văcăreşti care au introdus elemente noi în poezia românească, au ajutat la studierea gramaticii limbii române, au sprijinit cultura românească.

Familia Văcăreştilor este una din cele mai vechi din Ţara Românească, însemnată în istorie atât prin rolul politic jucat de diferiţii ei membri, cât şi prin faptul că au existat în familie mulţi poeţi şi scriitori.

“Activitatea poeţilor Văcăreşti, desfăşurată pe întinderea a trei sferturi de veac, lasă o moştenire literară însemnată. Ea reprezintă nu numai o schimbare de mentalitate faţă de încercările anterioare, dar şi un început de afirmare a spiritului nou, modern, în poezie.” (A. Piru)

Primul membru al familiei care şi-a demonstrat talentul scriitoricesc a fost Ienachiţă Văcărescu, cunoscut pe lângă contribuţia la cercetarea gramaticii limbii române şi pentru următoarele versuri:

Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi-a patriei cinstire.

Fiul cel mare al lui Ienăchiţă, Alecu (1767-1799) a fost cel mai talentat dintre Văcăreşti, dar, din păcate, cele mai multe versuri s-au pierdut, rămânând doar câteva trecute într-o „condicuţă”, pentru că se considera poet doar pentru sine. A avut un sfîrşit spectaculos: a fost condamnat la moarte sub acuzaţia că şi-ar fi otrăvit o mătuşă şi a trimis tuturor scrisori disperate până în ziua execuţiei.

Opera sa, fără să fie lipsită de manierismul epocii, se remarcă prin cultul iubirii, scriind o poezie languroasă, de alcov, cu oftaturi artistice. Elogiază femeia, chinurile fericite ale dragostei, jurămintele, ca un adevărat profesionist al iubirii.

Femeia trădătoare este mustrată cu o cochetă alintare din partea poetului, care stăpaneşte stilul de conversaţie erotică, cu imputări voalate, tachinări şi ameninţări. Într-o poezie graţioasă dezvoltă motivul oglinzii care, din gelozie, nu reflectă întreaga frumuseţe a iubitei (Oglinda când ţi-ar arăta…)

Alecu Văcărescu a scris poezii greceşti, semnate cu pseudonimul „ Vacarescologlu „, unele influenţate de poetul Rigas. Anton Pann le-a popularizat în volumul Poezii deosebite sau Cântece de lume:

„În fruntea literaţilor profani ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea vom găsi, fără îndoială, pe banul Ienăchiţă Văcărescu; dar alături cu dânsul stă fiul său cel mare, clucerul Alecu Văcărescu, exilat din ţară şi dispărut în temniţele Turciei încă de pe la 1796”.


Din porunca domnitorului Alexandru Moruzi, Alecu Văcărescu este exilat la Tulcea. El moare în închisoarea de aici, din cauza condiţiilor deosebit de aspre ce i-au fost impuse.

Iancu Văcărescu, fiul lui Alecu, a moştenit de la predecesorii săi talentul literar şi dorinta de a ajuta cultura românească.

Fiind atras de ideile înaintate ale epocii, Iancu Văcărescu a participat la mişcarea de redeşteptare culturală şi naţională, sprijinind totodată începuturile şcolii, teatrului si presei româneşti.

A militat pentru introducerea invăţământului românesc în limba română şi a inaugurat prima tipografie bucureşteană, tipografia de la Cişmeaua lui Mavrogheni.

A fost sprijinitor al tuturor iniţiativelor culturale şi literare ale vremii:

* membru al Societăţii Literare din 1827
* membru al Societăţii Filarmonice din 1833
* membru al Asociaţiei Literare din 1845
* a sprijinit teatrul si a tradus Britannicus de Racine
* a scris un prolog la inaugurarea spectacolelor, în 1819
* a sprijinit tinerii poeţi (a sugerat o indreptare a primelor versuri scrise de Ion Heliade – Rădulescu).

Opera sa a fost reunită în volumele:

– Poezii alese – 1830 – Colecţie din poeziile d-lui marelui logofăt Iancu Văcărescu – 1848

Chiar dacă a fost lipsită de strălucirea poetică ce emana din poeziile tatălui său Alecu Văcărescu, poezia lui Iancu Văcărescu a introdus cu timiditate structuri lirice noi, anunţând pastelul sau meditaţia.

Specialiştii au afirmat că, în ciuda ecourilor de factura manieristă, reieşite din faptul că multe poezii sunt idile cu personaje mitologice, Iancu Văcărescu a fost un poet de tranziţie între neoclasicismul secolului al XVIII-lea şi romantismul paşoptist.

A scris printre primele sonete în limba română şi a inaugurat poezia ocazională pe teme istorice.

Fiind un simpatizant al revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, a scris pateticul îndemn Glasul poporului sub despotism, din care două versuri au rămas celebre: „ Să tremure! Să tremure cumplita tiranie Zdrobit va fi cine-a-ndrăzni gînd de tiran să-i vie!”

Lirica din poeziile sale erotice este de factură neoanacreontică. Un exemplu în acest sens îl constituie poeziile “O zi şi o noapte la Văcăreşti” şi “Primăvara amorului”. Se manifestă, printr-un viu sentiment al naturii, tendinţa de a depăşi vechile canoane ale epocii.

Iancu Văcărescu a scris si balade pe teme folclorice, epistole, ode, elegii, idile şi epigrame.

O sinteză a formulelor clasice poate fi considerată poezia Primăvara amorului, în care zeul Amor îl introduce pe poet într-o natură nocturnă, convenţională, dar cu detalii preromantice, cum ar fi ruinele oraşului.

Vocile reprezentative ale criticii literare spun ca poeziile sale anunţau tonul „veselului Alecsandri”.

A scris poeme filozofice cum este „Adevărul”, sub influenţa iluminismului. În consecinţă, iluminismul a produs tratate, memorii şi istorii ale naţiei în Ardeal, iar contribuţia poetică a fost adusă de Costache Conachi în Moldova şi de Văcăreşti în Ţara Românească. (Ienăchiţă, cei doi fii ai săi, Alecu şi Nicolae şi fiul lui Alecu, Iancu).

Formula lirică a acestora a fost apreciată în special de către Nicolae Manolescu în “Istoria critică a literaturii române”, drept neotrubadurească, în măsura în care ea are elemente pe care le recunoaşte în poezia trubadurilor şi a truverilor.

Mai multi istorici ai culturii române au sesizat ca Ardealul este mai mult epic şi demonstrativ, acest lucru reieşind şi din manifestările Şcolii Ardelene, în mod special din epopeea “Ţiganiada”.

Moldova şi Ţara Românească au fost considerate mai degrabă lirice, cu un plus de simţ teatral (dialogic) pentru cei din sud.

Există o sensibilitate de tip trubaduresc care nu e valabilă doar pentru secolul XIII definită prin: apetitul erotic, declaratii flamboyante, înclinaţia spre jurăminte şi printr-o retorică teatrală a suferinţei (îndrăgostitul-scal, bolnavul de dragoste).

Văcareştii sau Connachi sunt nişte neotrubaduri, cu obiceiuri fanariote adică mai puţin dinamici, mai legaţi de confortul plin de moliciuni al iatacului.

Poezia neotrubadurească este alimentată de o gândire cavalerească, în sensul ca femeia este văzută ca un castel care trebuie încercuit, asediat şi cucerit şi îşi aliază o expresivitate melodramatică, în care centrala este metafora focului (ochii care ard, sufletul care se perpeleşte).

Sursele acestei poezii sunt în număr de trei.

În primul rând, este vorba de filonul folcloric românesc cu situaţii simple, ritm fără complicaţii, de 7-8 silabe.

În al doilea rând, ocupaţia fanariotă, crease o legatură mai strânsă cu Orientul în sensul că, se văd bine motivele principale ale liricii arabe: fidelitatea, răzbunarea din dragoste, ideea metamorfozarii într-un obiect intim iubitei.

În al treilea rând, fanarioţii au şi avantajul unei relaţii cu Occidentul, pentru ca grecii gustau lirica galantă franceză. Discutăm despre ceea ce se numeşte în istoriile literare “La petite poesie francaise”, caracteristică secolului XVIII, definibilă prin: exaltarea plăcerilor vieţii, cântarea nurilor femeii, lăudarea vinului ca esenţă a vieţii.

Expresivitatea neangajantă este prima vârstă a liricii româneşti, în care predomină figurile galante de iatac, motivul chinurilor fericite şi din punctul de vedere al lexicului, diminutivele.

O a doua vârstă a liricii românesti este reprezentată de paşoptisti, cum ar fi Alecsandri sau Grigore Alexandrescu, la care accentul cade pe dimensiunea morală a dragostei.

În 1829, Iancu Văcărescu scrie un Marş pentru oastea naţională atunci înfiinţată:

Slava strămoşilor vestiţi

În cale vă aşteaptă,

La rând, românilor, ieşiţi!

Mergeţi pe calea dreaptă!

Acest marş al lui Iancu Văcărescu, atât de bine susţinut în ton bărbătesc şi în ce priveşte accentul, ca şi în vocabular, ar fi de ajuns, se crede, pentru cine vrea neaparat să fixeze un prim poet român modern, un poet care, cum spune un admirator absolut al lui Cârlova, “sparge formulele unei tradiţii”, ar fi de ajuns, zicem, ca să-i acordăm lui Iancu Văcărescu acest loc. Dar şi prin alte versuri ale sale, acest poet se arată că a trecut departe peste cântecele lăutăreşti şi improvizaţiile anacreontice, peste poezia uşoară, sentimentală şi senzuală.

Câteva dintre poeziile reprezentative ale lui Iancu Văcărescu, ar fi:

* Buna vestire (1821)
* Primăvara amorului
* Glasul poporului subt despotism
* La mincinosul
* Bineînţeleşii
* Cununa lui Cârlova
* Ielele
* Lui Grigore Alexandrescu
* Ceasornicul îndreptat
* Adevărul
* Peaza rea
* Frumuseţea ta
* Dorul deplin
* Adevărata iubire
* La o haină închisă până sus
* Pacea
* Stanţe la List
* La pravila ţării
* Moartea lui Cezar (de Voltaire)
* Ermiona (1834)

Iancu Văcărescu a scris şi balade, al caror punct de plecare trebuie sa fie în Bürger şi în Goethe, deşi motivele sunt româneşti.

În Peaza rea se povesteşte o întâmplare a boierului, în calea căruia se ivesc multime de piedici, în urma unui semn rău. Plouă grozav, o pădure arde. Prozaică în aparentă, poezia e străbătută de fior fantastic, care e relevant in scena de noapte spectrală:

Dodată calul se încordează!
S-aruncă -n lături, se spaimantează!
Se svarcoleste! de frica multă,
Nici bold, nici glasul nu-mi mai ascultă.
Ager descalec, vaz jos turtită
Albind o tramba învăluită!
Vantul statuse, ploaia-ncetase,
O raz-a lunei se arătase,
Cea cât o mince stârcită mică
O bleaznă mare-n sus se rădică,
P-obraz lăsate cărunte plete
Cu şerpi i-atârnă încovoiete,
Neagră la fată din ochi sclipeşte,
Nu se aude ce mormăieste.

În Ielele substanţa e burlescul satanic, descrierea breugheliană a ielelor într-o scenă de sabat:

Gheboasă, mică;
Cea mai snovoasă
E ofticoasă;
Si cea mai bună
E cea nebună;
Toate pizmaşe,
De om vrăjmaşe,
Neruşinate,
Înverşunate;
Cât simt răcoare
Dau din picioare,
Toti dracii strigă
Ca să le frigă.
Una e chioară
C-un ochi de cioară,
Alta spetită,
Mult obosită;
Alta guşată
Tot ceartă cată;
Alta bârfeşte
Prea neghiobeşte:
Una gângavă
Stă pe gâlceavă;
Alta bogată,
Şchioapa-ngânfată;

Îndeosebi informaţia sa e italiană, în directia canţonetistilor şi anacreonticilor veacului XVIII, de felul lui Savioli, Giovan Gherardo de’ Rossi si Iacopo Vittorelli.

Din Metastasio traduce La partenza. Pe de alta parte, se observă că răsfoia pe Escouchard-Lebrun, pe Gentil-Bernard.

Titlurile abstracte ale poeziilor sale (Adevărul, Călătoria, Neîncrederea, Pacea, Simpatia, Despărţirea, Imaginaţia, Judecata, Caleidoscopul, Ochianul, Ceasornicul îndreptat, La pahar) aparţin poeziei didactice în general.

Încercările de a dezvolta proverbe fie şi în poeme simple, nu se pot despărţi de exemplul dat de Moissy si Carmontelle.

Năvala divinitaţilor în Baccu, adevărat cântec de cramă, este de un pur stil renascentist:

Satiri, Fauni şi Menade,
Pan, Silvan, Hamadriade,
Poeţi, Eroi, Zâne, zei,
Care portu şi-l schimbase
Şi port de Baccanti luase,
Se află mulţi între ei.
Eşti al nostru, bine-mi pare,
În oastea biruitoare
De mult, să te-avem, vream eu!”
Toti aproape-mi se adună,
De ieder îmi pun cunună,
Baccu spune c-al lui sunt!
“Cu nectar, îmi zice,
Silen abia mă zăreste,
Dupa asin şovăeşte,
Strig-“aşa, draguţu meu!
-nchină”, Sfărăi boloboaca plină,
Prea voios pe Baccu cant.

Piesa memorabilă rămâne însă Primăvara amorului, dezvoltare a cunoscutului episod anacreontic al ivirii şi adapostirii micului Amor. Poezia e un mare tablou câmpenesc, deschis cu priveliştea imensă a Carpaţilor.

În perspectiva lor, poetul descrie câmpurile şi oraşul Târgovişte, tratând într-un colţ un detaliu cinegetic şi zugrăvind întreaga geografie, înviorată de impulsia erotică, cerul cu stelele, apele adamantine, păstorii jucând în jurul focurilor la răsunetul fluierelor câmpeneşti, caii nechezând, boii călcând apăsat înaintea plugurilor, taurii, mieii:

Plăcute zbierări de turme
Aerul îl umple tot;
Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.

În poezia conceptuală, Iancu Văcărescu are vibraţie, dignitate. Stihurile făcute sub stema în 1818 (La pravila ţării) se întemeiază pe un umor trist de imagini: vultur degenerat în corb, romanul în roman.

Ceasornicul îndreptat cultivă intenţionat monotonia. În vreme ce poetul roagă ceasul sa treacă repede peste clipele rele şi să lungească pe cele bune, versul bate imposibil ca o limbă de pendul:

Tu! care vreme ne spui că trece, Ne-aduci aminte, des, moartea rece,
Vino acuma, ia-nvăţătură,
Schimbă nedreapta a ta măsură!
Ştii ticălosul om ce puţine
Poate să aibă ceasuri de bine.
Când iar asupra-i răul se scoală,
Când stăpâneşte război sau boală,
Vezi sărăcie, necaz, durere,
Când vezi primejdia în putere;
Atunci fă anul d-un sfert să fie.

Elegiile sale de o tonalitate sumbră, sunt reunite în volumul de „Poezii alese„.

Un poem „cerebral şi abscons” ( Paul Cornea ) este „Adevărul„, mesajul fiind meliorist: atât saracia, cât şi robia trebuie scoase în afara legii.

Din limba germană traduce tragediile „Ermiona” (1834) şi „Regulu” (1834), precum şi comedia „Grădinarul orb sau aloiul înflorit” (1836).

Baladele lui Iancu Văcărescu, „Peaza rea” şi „Ielele„, aflate sub influenţa incipientă în literatura română a romantismului neguros, frecventat de Goethe sau de Biirger (” Lenore „), prelucrează teme folclorice, ca şi Vasile Alecsandri puţin mai târziu, în „Baba Cloanţa” şi „Noaptea sfântului Andrii”, sau Dimitrie Bolintineanu, în „ Mihnea şi baba „.

Poezia „Ielele” se situează sub acelaşi spectru negativ, al dezlănţuirii puterilor ascunse ale unei nopţi valpurgice: „Umbre se plimbă,/ Vântul se schimbă,/ Neguri s-adună,/ Maluri răsună,/ Chiote!/ Tipete!/ Chicote!/ Urlete!/ Hurur brumb! Brumb! (bis).” Zgomotele se prelungesc în tot universul: „Trec zgomotoase/ Scrâşniri dintoase,/ Fluieră/ Relele/ Dantera/ Ielele!/ Hurur brumb! Brumb!”.

Ielele sunt fiinţe fantastice care apar în toată splendoarea goliciunii lor, în toiul nopţii: „Cu mac pe frunte,/ Păşesc spre munte/ în pielea goală’’

Contrar tradiţiei populare, care merge pe ideea perfeciţunii fizice a acestor fiinţe halucinante, ielele din poezia lui Iancu Văcărescu sunt de o urâţenie grotescă: „Una e chioară/ C-un ochi de cioară;/ Alta spetită,/ Mult obosită;/ Alta guşată…” .

Descrierea ielelor aminteste de tablourile lui Hieronymus Bosch: „Cea mai snovoasă/ E ofticoasă;/ Şi cea mai bună/ E cea nebună;/ Toate pizmaşe,/ De om vrăjmaşe./ Neruşinate,/ înverşunate;/ Cât simt răcoare/ Dau din picioare…’’

Zgomotele scoase de puterile stihiale sunt redate într-un registru onomatopeic care exprimă vacarm si cruzime: „Hârâie,/ Mârâie,/ Duduie,/ Zguduie./ Hurur brumb! brumb!”. Ielele sunt premonitoare ale unor destine tragice: „Iar cand frâng cara/ Osând-amara!/ Foc şi pieire!/ Pe omenire!/ Hurur brumb!”. Ielele au un efect nefast şi asupra întregii naturi: „Ard şi usucă/ Orice apucă./ Chiote!/ Ţipete!/ Chicote!/ Urlete!/ Fluieră/ Relele,/ Dantera/ Ielele,/ Capul isi/ Cleatana,/ Trupul îsi/ Leagana,/ Hâriâe,/ Mârâie,/ Duduie,/ Zguduie./ Hurur brumb! Brumb!”, efectul produs fiind devastator: „Iar miaurlaire!/ Iar chiuire!/ Iar de turbare/ Râs! Vaietare!/ Hurur brumb!”.

Poezia este o aglomerare de tonuri surde, de întamplari terifiante, de schiţe portretistice groteşti, cu efect răvăşitor asupra naturii înconjurătoare. Lumea, supusă invaziei forţelor primare, stihiale, este cuprinsă de o înfiorare cumplită, efectele poetice fiind usor decelabile în timpul lecturii.

Considerat drept unul dintre primii poeţi deschizatori de drumuri ai literaturii române, Iancu Văcărescu moare în 1863. În memoria lui, astăzi, în România sunt multe instituţii culturale care îi poartă numele.

Dimineaţa poeţilor a lui Eugen Simion, care este considerată “cel mai reeditabil volum de critică literară” îi descrie pe poeţii Văcăresti ca fiind sensibili la Istorie.

La cumpăna dintre veacurile XVIII si XIX se poate vorbi despre o adevărată şi original renaştere spirituală naţională, generată de scriitori ai acestor meleaguri, care au aşezat temeliile moderne ale limbii române: Ienăchiţă, Nicolae şi Iancu Văcărescu, Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Alexandru Vlahuţă, Ion Ghica, Ion Alexandru Brătescu Voineşti, Iancu Constantin Visarion, Elena Văcărescu şi Smaranda Gheorghiu (Maica Smara).

Pornind de la ideea că „orfismul este o constantă, mai mult sau mai puţin vizibilă, a poeziei dintotdeauna”, Margareta Curtescu în eseul său Eternul Orfeu. Reflexe ale mitului orfic în poezia românească, apărut la Editura Ştiinţa, 2005, adoptă o perspectivă a omului de ştiinţă literară aflat la „sfârşitul istoriei”, a exegetului care cumulează diversitatea informaţională.

Stăpână pe schimbările de viziune asupra poeziei şi a procesului de creaţie în câmpul istorico-literar, cu un arsenal livresc apreciabil, autoarea surprinde multiple manifestări ale arhetipului orfic în scriitura unor poeţi de diferită paradigmă. Cu fiecare parte, cercetătoarea reia şi trece printr-o nouă grilă (ontologică, culturală, scripturală), repercusiunile mitului orfic asupra creaţiei românilor.

De la preromantici la postmoderni, de la poeţii Văcăreşti, G. Asachi şi Mihai Eminescu la M. Cărtărescu, N. Ţone ş.a., mitul antic grefat pe spiritualitatea română irizează valenţe spectaculoase.

Surse:
http://ro.wikisource.org
http://www.crestinortodox.ro
http://www.poezie.ro