Iancu Jianu (1787-1842)

 
Iancu Jianu

Iancu Jianu

Boiernaşul oltean

Un mic boier din Oltenia care s-a apucat să lupte împotriva stăpânirii. Un om care a inspirat în 1981 un film de succes. O viaţă care a devenit legendă: Iancu Jianu. Era un bărbat scund, dar vânjos, cu părul roşcat, cu faţa ciupită de vărsat, cu buzele negre şi mustaţa tunsă scurt. Asa îl descriau contemporanii pe Iancu Jianu.
Un om energic, plin de viaţă, de barbaţie, curajos, dârz, îndrăzneţ, ager, sprinten şi un ţintaş desăvârşit, însetat de dreptate şi dominat de spiritul justiţiar.
Iancu Jianu a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se zicea că nu are egal în ţară într-o luptă dreaptă deşi nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund, cel mult 1.75 m şi zvelt (în tinereţe). Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrăzneţ, energic şi avea un şarm personal deosebit. Era fiul unei familii destul de înstărite de slugeri pe domeniile boierilor din Romanaţi.


La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci şi trei tunuri. Acţiunile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (anti-fanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune.

Biserica lui Iancu Jianu, Oltenia

Biserica lui Iancu Jianu, Oltenia

Momentul culminant îl constituie campania dusă de haiduci în 1809 la sud de Dunăre, în urma căreia sunt incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi paşa din Vidin (Pazvan-Oglu), în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată. Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obştii în Craiova şi Caracal.

Este prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit, pe străzile Bucureştiului. Este osândit la moarte, fiind însa iertat în urma unei întâmplări cu aer romantic. Potrivit legii pământului, daca o fată de neam cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe domnite de la curte îşi exprimă această dorinţă. Iancu Jianu alege una dintre dânsele şi renunţă treptat în următorii ani la viaţa de haiduc.
Devine cu timpul un mărunt boier de ţară, cu moşii în Romanaţi şi mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina.
În 1821 un Iancu Jianu la anii maturi îl întâmpină într-un cadru emoţionant pe Tudor Vladimirescu. Cetele de haiduci strânse de Jian făcând joncţiunea la Slatina cu armata lui Tudor, haiducii lui Iancu Jianu intră în rândurile pandurilor.
Primul steag al României, steagul purtat de Tudor şi realizat de Petrache Poenaru, la intrarea în Bucureşti, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central Bucureşti a fost donat guvernului României de un urmaş al jienilor. După moartea lui Tudor Vladimirescu, steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preţ în pereţii casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.
S-a stins din cauze naturale, la adânci bătrâneţi, departe de tumultul haiduciei. În biserica Adormirea Maici Domnului, ctitorită de familia Jianu, se afla înmormântat vestitul haiduc.
Haiduc sau boier mărunt, Iancu Jianu rămâne o figura legendară şi romantică într-o perioadă foarte tulbure din Ţara Românească.

Haiducul Iancu Jianu

Din neamul boieresc al Jienilor, Iancu a fost personajul cel mai cunoscut. Ştim că s-a născut la Caracal, în anul 1787, data consemnata pe lespedea de piatra de pe mormântul sau. Era fiul paharnicului Costache Jianu, cel care în 1781 fusese numit de Alexandru Ipsilanti ispravnic al judeţului Romanaţi.
Noi ne-am obişnuit cu înfăţişarea haiducului aşa cum si-a imaginat-o pictoriţa Hortensia Popescu, dar chipul adevărat îl desprindem din frumoasa descriere făcuta de contemporanul sau Ion Ghica: „Om scurt, îndesat, rumen la faţă, ras şi cu mustaţa deasă şi scurtă, îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni şi scurteică, pe cap şapcă, la brâu pistoale şi un cuţit cu plăsele de os şi puşca în cumpănă în mâna dreaptă. Ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare, încăleca fără a pune piciorul în scară şi nici mâna pe coama calului şi băga glonţul prin veriga de inel.“


Iancu Jianu a mai avut trei fraţi: Amza, Dumitrache şi Manolache, el fiind, e pare, cel mai mic. Afirmaţia din unele lucrări potrivit căreia ar fi avut şi o soră, Ancuţa, nu se confirmă. Cei care susţin acest lucru vor să dea o explicaţie mai romantica momentului în care eroul s-a apucat de haiducie. După aceştia, Iancu ar fi făcut acest pas la vestea că Ancuţa, chiar în ziua în care urma să se logodească cu Tudor Vladimirescu, fusese răpită de cârcerdarul Stoica, din ordinul vel vornicului Samurcaș. O Ancută a existat, într-adevăr, numai că ea nu a fost sora, ci… soacra haiducului și, evident, nu a fost niciodată eroina unei asemenea aventuri.
Asa cum au arătat unii dintre autorii care s-au ocupat şi au scris despre el (generalul Petre Vasiliu Năsturel sau locotenent-colonelul Dimitrie Papazoglu), Iancu a apucat calea codrului din dorinţa de a îndrepta relele din ţară. „Pornit de un sentiment curat românesc“ (D. Papazoglu), Iancu si-a întocmit o ceată de haiduci, pedepsind abuzurile comise de dregătorii şi slujitorii corupţi din acei ani de sfârşit ai domniilor fanariote. Era ştiutor de carte, cu relaţii în rândul boierilor de ţară, cu toţii nemulţumiţi că „slujbele toate ale tarii [erau] date pe mâna lor“ (clientelei fanariote). P.V. Năsturel invocă şi un incident care ar fi umplut paharul nemulţumirilor. Într-una dintre zile, nu se precizează anul, zapciul trimis să strângă dările, în ciuda rugăminţilor lui Iancu de a-i păsui pe cei pentru care el însuşi se pusese chezăș, a încasat prin silnicie obligaţiile datorate. Plecat cu treburi la Caracal, la întoarcere a aflat despre cele petrecute. Mânios, i-a ţinut calea zapciului şi l-a ucis, după care s-a făcut nevăzut.
Cert este faptul că Iancu nu era un om sărac, îndemnat spre haiducie din nevoi materiale. Într-un document din 25 septembrie 1815 este cuprins inventarul averii sale, aşa cum l-a declarat sub proprie semnătură:14 ţigani anume, Neculai ţiganul, Rada, şotia lui cu trei copii ai lor, Sava ţiganul, Ancuţa, şotia lui cu doi copii, Zaharia ţiganul, Ioana soţia lui, Vasile ţiganul, văduv cu un copil, Tatomir ţiganul“; dar mult mai importante erau celelalte bunuri: „o parte de moşie în Fălcoiu, o parte de moşie în Zvorsca, o parte de moşie în Leu, patru răzoare de vie în Fălcoiu“.
Exista păreri contradictorii şi în legătură cu numărul haiducilor aflaţi sub ascultarea lui Iancu. Se avansează uneori cifre fanteziste de câteva zeci, alteori chiar sute. Din documentele păstrate rezultă că niciodată ceata lui nu a cuprins mai mult de 20-25 de oameni. Mai mult, fiind veşnic urmărit de poteră, în acţiunile întreprinse folosea grupuri mici, de 10-12 oameni, pe care le putea manevra cu mai multă usurintă. În litografia semnată de Carl Isler – Iancu Jianu cu cetaşii în valea Oltului – dedicată de autor „nobilei familii a Jienilor“, se pot număra 23 de persoane. Dar argumentul cel mai convingător în această privinţă este faptul că în oastea pandurilor lui Tudor Vladimirescu, în 1821, Iancu a adus cu sine doar 21 de oameni, între care: logofătul Oana, ceauşul Duţă, Marin Vântu, Ştefan Stânguleasa, Duduveică, Ion Turcitu, Apostol Grecu, Dincă Tiplu.
Până prin deceniul opt al veacului trecut, la Caracal a trăit învăţătorul pensionar Mielu Truică. La 85 de ani povestea, între altele, că străbunicul sau, Andrei Truică, zis „Flăcăul“, fusese haiduc în ceata lui Iancu Jianu. Din relatarea să se reține un amănunt interesant în legătură cu modul în care acesta îşi recruta oamenii. Iancu era proprietarul unei mori pe pârâul Caracal şi se ducea adesea la moară, privindu-i pe voinici cum se întreceau la ridicatul şi căratul sacilor. Îi urmarea îndelung, după care se apropia de ei şi celor care îi reţinuseră atenţia le prindea câte o floare în piept, invitându-i sa-l viziteze acasă la el. Acolo, la un taifas si-un păhărel, îi convingea să-l urmeze.

1833 de taleri cauţiune

Prima ştire certă despre acţiunile organizate de Iancu Jianu datează din 6 mai 1812. Este vorba despre o anaforă (raport) al marelui spătar, din care rezulta că „în judeţul Romanaţilor se află un Iancu Jianu şi un Scarlat Fărcășanu asupra cărora este mare bănuială că metahirisesc [practică] fapta tâlhăriei după urmările lor, având fiestecare câte o ceată de oameni înarmaţi…“
Majoritatea autorilor consideră că Iancu apucase calea codrului cu puţin timp în urmă, nu înainte de 1810. Din raportul marelui spătar nu rezulta limpede că era vorba doar despre o singură ceată Deduceai însă că prezența haiducilor devenise extrem de stânjenitoare pentru autorităţi, de vreme ce, la 30 decembrie 1812, noul domn, Ioan Gheorghe Caragea, urcat pe tron la 27 august acelaşi an, poruncea ispravnicilor din judeţul Romanaţi să predea în mâna „polcovnicului za potera, Gheorghe“ pe Iancu Jianu şi o parte dintre cetaşii lui, aflaţi la acea dată în „grosul“ (închisoarea) isprăvnicatului din Caracal, spre a fi aduşi la Spătărie, în Bucureşti. Totodată, polcovnicul Gheorghe, „credincios boier domniei“, fusese însărcinat de domn să urmărească şi să prindă şi pe ceilalţi haiduci aflaţi încă în libertate.
Adus la Bucureşti, Iancu nu a rămas prea mult timp întemniţat, deoarece rudele sale – persoane influente – au intervenit şi au obţinut iertarea. Dintr-un document datat 1 iulie 1815, aflăm cum, la rugămintea ispravnicilor din Romanaţi şi a vornicului Constantin Sămurcaş (vechilul Căimăcămiei Craiovei), „ne-am milostivit domnia mea şi l-am iertat de toate greşelile trecute şi are voie de a se întoarce la casă sa fără a fi supărat de către nimeni, iar când şi de acum înainte nu se va părăsi de netrebniciile sale şi se va dovedi în vreo vina se va pedepsi straşnic“.
Acţiunile puse la cale de Iancu Jianu şi haiducii săi depăşiseră raza judeţului Romanaţi, printre păgubiţi aflându-se „Ioan Protopopu ot Cacaleţi“ (jud. Dolj), „Şerban logofătul Stănescu“ din Craiova, „Costache Aricescu prim vechil“ şi „Stavri sofragiul cămării domneşti“. Cu toţii se prezentaseră la Departamentul Criminalicesc, cu acte doveditoare de pagubele suferite. Departamentul respectiv a înaintat un raport domnului, în care se specifică faptul că Iancu recunoştea învinuirile aduse, cu excepţia jafului din martie 1812, reclamat de protopopul din Cacaleţi.
Factorul hotărâtor pare să fi fost însă gestul fratelui haiducului, Amza Jianu, care depusese la Vistierie drept garanţie suma de 1.833 de taleri, bani din care să fie despăgubiţi cei „călcaţi“ de haiduc şi tovarăşii săi. Există şi un detaliu interesant: Iancu a declarat că din vânzarea bunurilor sale se puteau obţine banii necesari acoperirii tuturor despăgubirilor pretinse, dar şi achitarea sumei avansate de fratele sau.
Ţinând cont de toate acestea, la 10 octombrie 1815, Caragea Vodă a poruncit ispravnicilor judeţelor din Oltenia să „publicuiască [aducă la cunoştinţă] la toţi de obşte“ ca oricine „va mai fi fost jefuit de Iancul Jianul să se înfăţişeze cât mai repede la Departamentul de Criminalion“, pentru „a intra şi aceia la împărţeală“.
Plata despăgubirilor se făcea însa cu destula încetineală, de vreme ce, în iunie 1816, logofătul Şerban Stănescu se plângea domnului că nici până la acea data nu reuşise să recupereze sumele reclamate. Câteva zile mai târziu, la 30 iunie, domnul a poruncit caimacamului Craiovei, Costache Şuțu, să rezolve degrabă chestiunea. În sfârşit, abia la 10 aprilie 1817, Caragea Vodă a emis o „carte deschisă către caimacamul Craiovei, prin care se iartă Iancu Jianu prin chezăsia serdarului Iamandi“. Scrisoarea preciza că „luându-l şi serdarul Iamandi în chezăsia sa, îi hărăzim viața lui [Iancu], trecându-i cu vederea şi iertându-i cele trecute greşeli de până acum“. Drept urmare, serdarul Iamandi trebuia să-l aducă pe Iancu la Divan, în Bucureşti, şi acolo să i se citească porunca, precizându-i-se că în caz de recidivă va fi spânzurat „fără nici un fel de milostivire, acolo unde se va afla“.

Căpitan de panduri

În ciuda avertismentelor primite, Iancu n-a rezistat ispitei şi a luat iar calea codrului. A fost prins, adus la Bucureşti şi condamnat la moarte prin spânzurătoare. L-a salvat un străvechi obicei al pământului, potrivit căruia dacă un condamnat la moarte era cerut în căsătorie de o fată şi acesta accepta s-o ia de soţie, respectivul era iertat. Salvarea lui Iancu Jianu a venit de la Sultana Gălăseşcu, o tânară din suita domniței Ralu, fiica lui vodă Caragea, care si-a exprimat dorinţa de a-l lua de soţ. La intervenţia fiicei sale, vodă a acceptat respectarea vechiului obicei şi în momentul în care Iancu era cu ştreangul de gât, a sosit un arnăut cu porunca de iertare din partea domnului.
După căsătoria cu Sultana Gălăseşcu, Iancu s-a retras la moşia sa de la Fălcoiu, lângă Caracal. Aici l-au găsit evenimentele din 1821. Îl cunoştea demult pe Tudor şi n-a stat pe gânduri. Chemându-si foştii tovarăşi de haiducie, s-a înrolat în corpul de panduri care forma nucleul de elita al oştirii lui Tudor. A fost numit căpitan de panduri si, în aprilie 1821, împreuna cu stolnicul Borănescu, a fost trimis în misiune la pasa de Silistra, Mehmed Selim, pentru a-l convinge să renunţe la intervenţia pe care o proiecta în Ţara Românească. Din ordinul pașei, cei doi au fost arestaţi şi eliberaţi abia în august 1821, când mişcarea lui Tudor fusese reprimată, iar ţara se afla sub ocupaţie otomană.


După revenirea în tară, Iancu Jianu s-a stabilit la Chilii, un cătun aflat la 10 km de Caracal, unde avea o casă înstărită. Potrivit raportului consulului austriac Krenchely, în 1823 a fost arestat, sub acuzaţia că vroia să devină un al doilea Tudor Vladimirescu, dar a fost eliberat curând. Paisprezece ani mai târziu, în 1837, era subcârmuitor al plăşii Olteţului. La acea dată, cum rezultă din însemnările făcute pe o Psaltire tiparită la Vâlcea în 1784, avea şi copii: „La leatul 1835 mai 24… am căpătat prunca Zinca, botezată de soacră-mea Ancuţa Gălăseşcu. Spre ştiinţă, [însemnez] când s-a născut şi fiica noastră Mariţa, la leatu 1830, august 10“. Pe o altă filă a aceleiaşi tipărituri se află şi semnătura haiducului. Psaltirea respectiva se afla în fondurile Muzeului din Caracal.
În legătură cu data morţii lui Iancu Jianu au apărut unele semne de întrebare, datorita afirmaţiei colonelului Papazoglu, cum că în 1844 el ar fi prânzit cu fostul haiduc în casa lui Iancu Bibescu, ispravnicul judeţului Romanaţi. Or, ştim cu exactitate că Iancu Jianu s-a stins din viaţă la 14 decembrie 1842, cum se afla consemnat în Condicile civile ale Bisericii Maica Domnului din Caracal, ctitorie a Jienilor, precizându-se şi faptul că a doua zi, 15 decembrie, în acea biserica „s-a îngropat Iancu Jianu, şătrar în Caracal“.
A fost înmormântat în tinda bisericii, alături de alţi membri ai familiei. În anul 1910, când s-a reparat lăcaşul, lespedea funerară a fost fixată pe peretele de sud. Cu acel prilej, osemintele lui Iancu Jianu au fost strămutate în cimitirul oraşului Caracal, alături de cele ale sotiei, Sultana, decedată în 1869. Aceasta fusese dorinţa Sultanei, de vreme ce piatra funerară de pe mormântul celor doi poartă următoarea inscripţie: „Sub această piatră, aşezată cu cheltuiala sotiei sale, se odihneşte .oasele răposatului şetrar Iancu Jianu, carele născându-se la leatul 1787, a răposat la anul 1842, decembrie 14.“

Articole despre Iancu Jianu

“LIBERTATEA”, New York
Director: Nicolae Niţă
Anul 6, Nr. 51, Noiembrie 1986
Despre haiducul Iancu Jianu vorbirăm deunăzi doar în treacăt, în cadrul istoriei comune a românilor din stânga şi din dreapta Dunării. La un moment dat, după predarea şi pieirea fârtatului său Abraş, el avea înfiripat gândul să meargă şi să haiduceasca în Serbia unde, după cum vedea, existau condiţii propice pentru desfăşurare a adevăratei haiducii. Ştia, desigur, că şi acolo ar fi fost printre români, ar fi găsit la ei adăpost şi găzduire. Cariera lui Ghiță haiducul, puţin mai târziu, arată acest lucru.
Se cuvine insa acum că despre însuşi Iancu Jianu să ştim mai multe şi mai precise, eventual să ne împrospătăm cunoştinţele despre haiducia lui pozitivă.
Cunoscut destul de bine din documentele vremii şi totuşi aproape legendar, Iancu Jianu a trăit între anii 1787 şi 1842. Era originar din Caracal, din familia Jienilor, tatăl său fiind Costache Jianu, iar fraţii: Mihai, Amza şi Dumitrache.
După descrierea de mai târziu a lui Ion Ghica, el era “om scurt, îndesat, rumen la fată, ras şi cu mustaţa deasă şi scurtă. Îmbrăcămintea lui: pantaloni şi scurteică; la brâu pistoale şi un cuţit cu plăsele de os şi puşca în cumpănă în mâna dreapta”.
Sabia lui, cu numele-i gravat pe o parte, se găsea la muzeul oraşului Bucureşti.
Deşi era din neam de boiernaşi, având şi moşii – Fălcoi, Zvorsca şi Racoviţa în Romanaţi- Iancu Jianu nu punea mare preţ pe această obârşie mai distinsă printre locuitori, el neputând tolera acte de nedreptate şi jignire.
Cam prin 1810, el omoară pe arendaşul moşiei Brâncoveni pentru o fărădelege oarecare a acestuia. Acest act de dreptate, cum îl socotea el, îl punea însă în conflict cu legea, încât fuge în codru şi adună în jurul său încă vreo sase haiduci. Ulterior, ceata lui va ajunge să aibă 30-40 de oameni. Cu această ceată a sa, Iancu începe să săvârşească fapte care stârneau uimire şi teamă în ochii autoritătilor, dar aprobare şi simpatie din partea locuitorilor. El prăda pe jecmănitori şi pe bogaţi şi totodată dădea ajutor săracilor, pedepsind în felul său nedreptatea. Fiind din Caracal, desigur că-şi săvârşea unele acţiuni în zona haşurilor turceşti de la Dunăre, existente pe vremea aceea, un fel de capete de pod ale turcilor şi puncte de plecare pentru acţiunile lor de jaf. Ecoul unor fapte de acest fel s-au păstrat în cântec, în tradiţie. Intr-un cântec despre Jianu se spune:

De găseam boier bătrân, / îl făceam de rodea fân. / De găseam şi câte-un turc,/ nu puteam galbeni să duc. / De găseam cate-o agă, / luam galbeni cu poala”.

Potrivit unei tradiţii păstrată prin părtile Caracalului şi Corabiei, Iancu Jianu a luat turcului Mehmet moşia Gura Padinii şi a stăpânit-o după aceea toata vremea.
În Decembrie 1812, deci după terminarea războiului ruso-turc şi după numirea lui Ioan Caragea ca domn în Ţara Românească, Iancu Jianu este prins împreuna cu şapte cetaşi de-ai săi. În actul prin care se vestea aducerea lui sub escortă la Bucureşti, se spunea că el “de vreo câţiva ani încoace” săvârseste fapte haiduceşti.
După câtva timp el reuşeşte ca să scape din temniţă împreună cu cetaşii săi şi îsi reia haiducia, ajutat de numeroasele sale gazde şi admiratori. Printre isprăvile sale din vremea aceasta amintim de atacarea poştalionului ce mergea de la Craiova spre Bucureşti ducând la vistierie banii birurilor în suma de 1833 taleri. Prădând aceşti bani ceata lui Jianu îi împărţi pe la săraci, văduve şi orfani.
Printre cei prădaţi de ceata lui Jianu în anul 1814 se număra: logofătul Şerban Stănescu din Craiova, Costache Aricescu, Stavri Sofragiul şi protopopul Ioan din Dolj. În această vreme i se alătură lui Jianu Nicolae Abraş. Faptele celor două cete, acum, îngrijorau în cel mai înalt grad domnia. Poterele mobilizate acum numărau 2.500 de oameni numai în Mehedinţi, Gorj şi Craiova. Aceasta, înafară de pandurii şi slujitorii de pe la ordii [cazărmi, cum am zice].
Câtva timp înainte de a se apuca de haiducie, Iancu Jianu fusese zapciu la plasa Bălții de Jos. Rămăsese dator de atunci suma de 1.700 taleri şi acum, după predarea lui şi punerea în osândă la ocnă, pe 29 Mai 1815, aceşti bani se depuneau de către Amza Jianu la zarafia isprăvnicatului de Romanaţi.
La l Iulie acelaşi an se emitea carte de iertare pentru Jianu, aşa cum promisese Constantin Sămurcaş, caimacamul Craiovei. Ioan Caragea însă [domnitorul] nu ţinu seama de aceasta iertare, devenită posibilă în urma vărsării sumei amintite, ci-l trimite pe Iancu la ocnă. După cum am amintit, Iancu Jianu evadează, sparge ocna, scoate de acolo pe Abraş şi produce prin aceasta senzaţie despre care s-a vestit până la curţile din Viena şi Petersburg.
Acum i se pun lui Iamandi la dispoziţie mijloace extraordinare pentru combaterea haiduciei. Fuseseră angajaţi în mod special 119 ruptaşi [contribuabili cu dare fixă] , 4 ceauşi şi 4 căpitani de poteră, pe perioada 5 Mai – 26 Octombrie 1816. În aceasta vreme se făcea şi vânzarea la mezat a averii lui Iancu, în vederea despăgubirii celor prădaţi de el, îndeosebi a logofătului Şerban Stănescu. Acest fapt insa nu-l impresiona câtuşi de puţin pe Iancu Jianu. Şi toate măsurile impotriva lui se dovedeau zadarnice.
Prin Noiembrie însă [1816] Jianu îşi desface ceata în vederea iernatului, găsindu-şi sie adăpost de asemenea. Oamenii lui Iamandi îi dau atunci de urmă și-l prind.
Escortat la Bucureşti în lanţuri, Iancu Jianu fu îndată condamnat la moarte prin spânzurare, pentru “netrebnice fapte” de haiducie cu care el “in nenumărate rânduri s-a dovedit”- cum aceasta o spune documentul vremii.
Ca în povesti şi că în vechile balade, fu scăpat insa în ultimele clipe de la spânzurătoare. Anume, tânăra Sultana Gălăseşcu, din suita domniţei Ralu, fiica domnului Ioan Caragea, invocă vechea datină de a nu se lua lui Iancu viaţa, Întrucât ea doreşte sa-l ia de soţ. “Pe când ma şi urcasem pe scara cu ştreangul de gat, povestea mai târziu Iancu Jianu, se ivi arnăutul strigând: staţi!” El aduse la cunoştinţa porunca lui Vodă de iertare şi Iancu fu scăpat. Cartea oficială de iertare este emisă la 10 Aprilie 1817.
Scăparea în ceasul execuţiei şi gestul nobilal unei tinere fete, fireşte ca-l vor fi impresionat profund pe Iancu Jianu. Odată cu căsătoria a înţeles să se “cuminţească”, să-si schimbe viaţa, să nu se mai ţină de haiducie.
Îl găsim trăind după aceea paşnic la moşia sa Fălcoi.
Apare în documentele răscoalei lui Tudor [1821], însă în rol oarecare, minor, nu în dimensiunile înfăţişate de Bucura Dumbravă în cunoscuta scriere “Haiducul”.
Documentar constatam că în 1837, Iancu Jianu este subcârmuitor la plasa Olteţului.
Murind în Decembrie 1842, a fost înmormântat la Caracal, unde se vede [adică, asta era în 1968] şi astăzi piatra de mormânt cu numele său.
Cu toate că ani de zile după părăsirea haiduciei, în împrejurările arătate, a trăit viață paşnică şi n-a mai săvârşit fapte de seamă, Iancu Jianu a rămas o figură, am putea spune, copleşitoare a vremii sale, datorită faptelor haiduceşti atât de impresionante din prima parte a vieţii sale.
În istoria haiduciei în general se cunosc şi alte cazuri de haiduci care au abandonat haiducia [bunăoară aromânul Cuzamna Capidan din vestul Macedoniei]. Spre deosebire de Iancu Jianu care nu si-a asumat nici un fel de misiune în prigonirea altor haiduci, ceilalţi ajunşi în asemenea situaţie, vorbim în general, s-au angajat ca lefegii în slujba stăpânirii.
În cazul lui Iancu Jianu este de menţionat încă un aspect, romantic as zice, al haiduciei lui, anume: în restul anilor de viată, el a putut să asculte în nenumărate rânduri cântecele care-i glorificau haiducia, puse în circulaţie încă din timpul vieţii lui şi cântate până în zilele noastre. Este curios, bunăoară, că la Bodeşti, jud. Vâlcea, satul de obârşie al “ultimului haiduc român” Nicolae Grozea, nu aveau cântec despre haiducul lor, deşi era şi acesta un mare haiduc, ci cunoşteau şi se desfătau ascultând cântecul despre Jianu.
Prin faptele sale haiduceşti, săvârşite în stil şi în scopuri proprii haiduciei clasice, adică aceea care se legitimă ca răzbunătoare a nedreptăţilor săvârşite mai mult de elemente etnice alogene, Iancu Jianu a câştigat simpatia poporului şi a constituit un exemplu însufleţitor de bărbăţie şi curaj, de sacrificiu chiar, Au fost mijloace de luptă şi atitudine corespunzătoare vremii, păstrând principiile de bază sufleteşti în alte împrejurări viitoare. Când dictau alte metode de luptă şi atitudine, pilda lui Jianu oricând devenea şi poate deveni actuală. (Sava Gârleanu)
În cartea scriitoarei de origine austriacă cu pseudonimul Bucura Dumbravă intitulata “Haiducul” găsim următoarele menţiuni:
«Iancu Jianu avea în munţii Olteniei intr-o peşteră, un prieten care locuia acolo de treizeci de ani, unde în vremuri de bejenie găsea azil. Intr-o seară, haiducul boier poposeşte iar la peşteră. Zisul bun călugăr îi povesteşte că şi în Ardeal a fost un ţăran care s-a ridicat în fruntea ţăranilor pentru a câştiga drepturi pentru iobagi, se numea Horia. Iancu Jianu care era instruit – ştia greceşte şi turceşte -, îl întreabă mirat cum s-au întruchipat în acest om, ţăran, toate durerile unui neam şi dacă a biruit. “Nu, îi răspunde călugărul, a fost prins şi tras pe roată”. “Cum a fost prins?” – întreabă Iancu Jianu. “L-au trădat fraţii lui români!” “Si ce s-a întâmplat cu trădătorii?” – îl chestionează mai departe Iancu Jianu. “Au fugit în lume…” “Si câti ani sunt de când l-au omorât pe Horia?” “Treizeci de ani” – răspunde călugărul. Atunci Iancu Jianu se repede la puşcă, dar călugărul se aruncă în prăpastie, căci el era unul din trădătorii lui Horia şi n-au fost suficiente chinurile remuşcării timp de treizeci de ani, ci moartea. Deci, nici treizeci de ani intr-o peşteră de munte, nu au fost suficienţi de ispăşire a trădării celui tras pe roată.»

Notă:

S-au păstrat câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu în care îşi povestea faptele:
“Legai pe toţi din ocnă, slobozii burduful şi scosei pe toţi haiducii din ocnă şi plecai cu dânşii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabraş, strânse şi el o ceată de ai lui, plecând împreună şi trecui Oltul la Slatina”
“Nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe cârşerdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?”
***
Jianu este piesa de rezistenţă din repertoriul teatrului popular, piatra de încercare a actorilor şi marea delectare a spectatorilor din lumea satelor”; „părintele teatrului nostru popular”; „cea mai populară, mai circulată şi iubita creaţie model”.
Aşa caracterizează Jienii (numită uneori Jianu, Banta lui Jianu, Haiducii) unul dintre cei mai buni cunoscători ai domeniului (Horia Barbu Oprişan, Teatru fără scenă. Evocări ale unor spectacole, personaje şi interpreţi ai teatrului popular românesc, Bucureşti: Ed. Meridiane, 1981, p. 83, 22).
H.B. Oprişan a dedicat acestei reprezentări folclorice nu doar pagini despre contextualizarea şi folclorizarea sa (Teatru fără scenă… p. 80-102, 266-269), ci şi o monografie (Jienii. Teatru popular haiducesc, Bucureşti: Ed. Minerva, 1974).
Se presupune că numele satului Jieni (sat component al comunei Rusăneşti, judeţul Olt, aşezată geografic în partea de sud a judeţului Olt, în sudul Câmpiei Romanaţi, la o distanţă de 81 km de reşedinţa judeţului Slatina, la 35 km de oraşul Caracal şi la 31 km de oraşul Corabia) vine de la Ştefan Jianu, un boier, unchi al haiducului Iancu Jianu. În zonă circulă şi acum vechea baladă despre haiducul IancuJianu, care ar fi haiducit prin aceste locuri (baladă cântată şi astăzi la nunţi). Amintim câteva versuri:
“Frunzulită de lipan
N-aţi auzit de-un Jian
Şi de-un hoţ de căpitan
Care umbla prin păduri
Cu şaisprezece panduri”
De o importanţă remarcabilă este descoperirea în anul 1865, în Măgura Tăiată (nume rămas din 1865, când din ordinal boierului Ştefan Jianu, unchiul haiducului Iancu Jianu, măgura a fost tăiată în patru de argaţii săi, ca să găsească comori ascunse acolo ) a unei pietre funerare romane (cea mai mare din Dacia Romană).

Casa memorială a lui Iancu Jianu

Casa Memorială a lui Iancu Jianu

Expoziţia permanentă este organizată în patru săli, cu o suprafaţă de expunere de 120 mp. Casa memoriala “Iancu Jianu” declarată monument istoric (sec. XVIII) prezintă documente de familie, obiecte şi arme ce au aparţinut haiducului (flinta, pistol de cremene, cărti cu însemnările lui). Rezervaţia arheologică – Ruinele Cetăţii Domneşti – de la Caracal aminteşte de curtea domneasca din timpul lui Mihai Viteazul. Casa haiducului este unul din punctele de atracţie din Caracal şi a fost restaurată în 1959 după planurile arhitectului R. Mariani. După restaurare, primul vizitator al casei muzeu a fost un strănepot al lui Iancu Jianu, Stelian Petrescu, din ramura Jienilor din Fălcoiu.

Detalii din casa memorială Iancu Jianu

Detalii din casa memorială Iancu Jianu

Adresa: Olt, Caracal Str. Iancu Jianu nr. 15

Anul 1809

Craiova la picioarele lui Iancu Jianu, campania haiducilor la sud de Dunăre, uciderea lui Pazvant-Oglu.
Iancu Jianu reuşeşte să strângă o adevărată armată, de vreo 2-3 000 de haiduci. Unele surse susţin că haiducii ar fi fost ajutaţi, în taină, cu arme, de ruşi sau chiar de către marii boieri din Craiova. În urma campaniei haiducilor, sunt incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi pașa din Vidin (Pazvant-Oglu), în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată. Turcii i-au acuzat pe români că au ucis toţi turcii pe care i-au prins. În planul iniţial al haiducilor era şi insula Ada Kaleh, dar îngreunaţi de prada bogată şi considerând comunitatea turcească de acolo, o ţintă prea mică, haiducii au trecut Dunărea la Calafat. La întoarcerea lui Iancu Jianu, a fost mare sărbătoare în Craiova. Iancu Jianu a fost primit ca un erou. Potrivit tradiţiei populare, cântecul: “M-a făcut mama oltean” a fost compus, în acea seară, pentru Iancu Jianu de lăutarul Niţă Băloi din Işalniţa căruia vodă îi tăiase, în 1802, degetele de la mâna dreaptă ca să nu mai răscoale norodul prin cântecele sale dar el nu înceta să cânte.

Personalităţi marcante înrudite cu Iancu Jianu

Virgil Carianopol

Virgil Carianopol

Virgil Carianopol

Oltean de fel, strănepot, după mamă, al lui Iancu Jianu, Virgil Carianopol s-a născut la Caracal, în 29 Martie 1908. A dat la lumină un prim volumaş de «Versuri» în 1933, după care a venit frumosu-i mănunchi de poezii «Scrisori către plante» (1937) editat de «Fundaţiile Regale pentru artă şi literatura Regele Carol II» şi distins cu «Premiul de poezie S. S. R.» din acelaşi an.

Ion Golea

Ion Golea

Ion Golea

Ion Golea era înrudit sufleteşte cu Iancu Jianu şi cu toţi răzvrătiţii din neamul nostru care s-au ridicat împotriva orânduielilor străine.

Link-uri externe

Cartea Haiducul Iancu Jianu. Adevăr şi legendă – de Paul Barbu

Folk T – Balada lui Iancu Jianu cântată de Lorin Stănescu vocea de aur a Cenaclului Flacăra

Gheorghe Zamfir – Cântecul lui Iancu Jianu Zapciul

Secvenţe din filmul “Iancu Jianu” cu Adrian Pintea în rolul principal

 Posted by at 8:22 pm

  7 Responses to “Iancu Jianu (1787-1842)”

  1. „Turma are trebuinta intotdeauna de un pastor insa vulturii zboara singuri!”Ianculeee!

  2. Renovati calumea muzeul lui Iancu Jianu din Caracal, nu va mai bateti joc de legendele poporului astuia necajit, si-asa sunt putine!!

  3. Incendierea Vidinului,Plevnei,raialei Turnu Magurele si uciderea pasei de la Vidin(Pazvan-oglu) la 1809 nu sunt reale? Aceste informatii apar in mai multe surse. Aici actiunile lui Jianu sunt amintite dupa 1810-1812. Mai sus scriati ca Jianu nu a adunat niciodata mai mult de 25 haiduci,iar la actiunile din 1809 apar 3000.hotarati-va ca bagati oamenii in ceata,
    Daca am avea vreo doi Jieni am scapa tara de hoti!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

  4. Pana la urma ce legatura este intre jianu si „zapciu” ca nu am gasit pe nicaieri.

  5. pai in trecut el a fost zapciu, percitor cum se zice in Morometii sau perceptor azi

  6. Iancu Jianu este unul dintre cei mai mari luptatori pentru DREPTATEA adevaratului popor roman !!!

 Leave a Reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

(necesar)

(necesar)

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.