Iancu Fischer (1923-2002)

Biografie

Iancu Fischer s-a născut în ziua de 4 decembrie 1923, la Iaşi.

Studiile liceale, începute în acest oraş, şi le-a terminat la Bucureşti, unde a urmat şi studiile universitare (1942–1946), nu fără suferi avatarurile impuse de nefasta politică a acelor vremuri.

În 1966 a devenit doctor în filologie, cu o teză – condusă de renumitul lingvist şi clasicist Alexandru Graur, teză ce constituise deja baza excelentului studiu introductiv la traducerea româneasca a operei lui Aulus Gellius, Nopţile atice (traducere de David Popescu, introducere şi note de Iancu Fischer, Editura Academiei Bucuresti-1965).

Evreu, fiul unui proprietar a 500 de hectare de păduri din judeţul Vaslui, pădure expropriată încă din 1940, absolvent în 1946 cu calificativul magna cum laude al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, este angajat ca asistent la facultate în 1948, în 1952 din cauza originii nesănătoase este îndepărtat de la catedra universitară. Revine ca lector în 1954, ca în 1958 să fie din nou izgonit din universitate. Din 1968 este reîncadrat pe postul de conferenţiar. Între timp rudele, inclusiv părinţii şi fraţii, au plecat definitiv în Israel. Nu și-a urmat familia.

Înflăcărat discipol al generaţiei interbelice de mari profesori de latină şi de greacă, si-a îndreptat cu precădere atenţia, încă de la începutul carierei ştiinţifice, asupra limbii latine, în diversele ei articulaţii şi delimitări.

Observaţiile percutante despre fonetică şi fonologia latină, prezentările sistemului morfologic, studiile şi notaţiile clare despre lexicul latin constituie liniile de forţă ale unei viziuni lingvistice suple şi profunde.

Preocuparea constantă pentru universul lingvistic clasic se reflectă şi în câmpul mai puţin frecventat la noi al limbilor italice sau al dificultăţilor pe care continua să le pună dialectologia greacă, dar şi al istoriei limbii române, văzute că tot sistematic şi înţelese în cele mai subtile detalii. Este suficient să fie citat, în acest sens, titlul lucrării fundamentale pentru cultura lingvistică românească a celei de-a doua jumătăţi al secolului al XX-lea: “Latina dunăreană “.

Din cele peste 250 de cadre didactice de la Facultatea de Filologie şi mai apoi de la Limbi Străine, promovaţi ca universitari intre 1948 şi 1989, şi aflaţi în gratiile serviciului de cadre, mai mult de 65 erau copii de muncitori şi vreo 40 fii de ţărani. Din rândul familiilor cadrelor didactice au fost promovaţi 30 de universitari şi alţi vreo 25 din familii cu părinţi care activau ca ofiţeri şi subofiţeri în cadrul M.A.N şi M.I. Din familii de medici proveneau 15 universitari şi 12 din familii de magistraţi. Trei erau fii de moşieri: Iancu Fisher, Valentin Lipatti şi Mihai Novicov. Trei evrei erau din familii de negustori şi şase universitari aveau părinţi preoţi. Cei trei fii de moşieri au avut destine politice şi profesionale diferite, deşi se trăgeau din familii aparţinând unei clase sociale considerată exploatatoare şi priviţi ca potenţiali duşmani de clasă.

Străin de orice formă de protocronism, într-o perioadă sumbră care a exacerbat, mai întâi, un internaţionalism prescris ideologic şi apoi un naţionalism îngust, profesorul I. Fischer nu a făcut niciodată rabat de la principiile ştiinţei adevărate şi nu s-a îndepărtat nicicând de spiritul cel bun al culturii europene, fiind mereu animat de convingerea, exprimata apoftegmatic spre sfârşitul existentei sale, ca „Europa se termină unde se termina limba latină”.

Celebrarea perpetuă a spiritului european, de la care se revendica totdeauna cu un entuziasm lipsit de festivism, si-a găsit expresia în cea mai competentă editare, traducere şi comentare a operei lui Aulus Gellius, “Nopţile atice “(Editura Academiei, Bucureşti, 1961), lucrare recunoscuta ca unica pe plan mondial. Curiozitatea intelectuală, rigoarea de factură aticistă şi discernământul cultural l-au racordat fără încetare la lumea atât de pretenţioasă a ştiinţei universale. Erudiţia profesorului şi constanta informare de la cele mai avizate şi serioase surse făceau ca o materie dintre cele mai aride, în aparenţă, să capete strălucirea, structura regulată şi densitatea indestructibilă a diamantului.

Dar Iancu Fischer nu a oficiat numai în templul spiritului geometric. Fineţea, cealaltă coordonată a antropologiei pascaliene, era de îndată detectabilă în constituţia fragilă a omului. Atât umorul cald cât şi simţul ridicolului, o anumita candoare, aproape circumspect şi o cunoaştere nemijlocită a lumii româneşti, pe care o iubea pana în balcanismul ei ultim, l-au apropiat de romantismul nostru literar în ipostaza lui de naivitate şi astenie pre-eminesciană (Grigore Alexandrescu, Opere, Editura de Stat pentru Literatura şi Arta, Bucureşti,1957). În acelaşi spirit s-a preocupat şi de „o mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann”.

Versul horatian „Nu voi muri întreg, din mine o parte, partea cea mai mare, va înfrânge Moartea“ (tr. N.I. Herescu, Opera Omnia, Editura Univers, 1980) intră în rezonanţă cu personalitatea regretatului Iancu Fischer, profesor la Catedra de filologie clasică a Universitătii bucureştene. Contribuţiile sale la reviste prestigioase din Helsinki şi New York au continuat să apară şi la un an după tragica sa dispariţie din 2002.

Acest vers a fost ales cu pricepere şi dăruire de către coordonatorii volumului omagial “In memoriam Iancu Fischer”, apărut la Humanitas. În cea mai mare parte, apariţia volumului se datorează la fel de ilustrei colege a profesorului, doamna profesoara Lucia Wald, care, prin girul intelectual al domniei sale, a reuşit să adune între aceleaşi coperţi numele filologilor clasici români din diverse universităţi din ţară şi din străinătate.
Primele 25 de pagini cuprind bibliografia lucrărilor profesorului Fischer, scrise în cei 55 de ani de activitate ştiinţifică şi didactică la Universitatea din Bucureşti, unde a ţinut cursuri de latină, greacă şi micenologie, un domeniu puţin abordat la noi. Pe lângă lucrările ştiinţifice care l-au impus ca latinist de marcă, îndeosebi, ca filolog clasic, în general, şi ca editor de texte ale unor clasici români, profesorul Iancu Fischer s-a distins şi prin luările de poziţie în diversele foruri educaţionale faţă de studiul limbii latine în învăţământul preuniversitar, indispensabil unui învăţământ umanist de calitate în România.
Contribuţiile colegilor şi discipolilor la acest volum omagial sunt de multe ori însoţite de relatări succinte, menite să dezvăluie aspectele complexei personalitaţi a profesorului.

Profesorul Iancu Fischer a experimentat, în foarte mulţii ani de carieră la catedra de Filologie Clasică de la Bucureşti, două forme de opoziţie. Întâi, prin refuzul înregimentării şi al limbii de lemn – rezistenţa „lingvistică“, şi luciditate în faţă „sirenelor socialismului“, chiar în aşa-numitele perioade de dezgheţ când mulţi intelectuali s-au lăsat duşi de valul pseudo-reformelor. Apoi, prin rezistenţa activă, atât ca decan al Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, cât şi ca membru al unei asociaţii numită “Solidaritatea Universitară”. Implicarea în viaţa politică, prin luări publice de atitudine şi prin proiecte concrete, este pentru profesorul Iancu Fischer o necesitate: „altfel – spune el – m-as fi simţit dezertor“.

Păreri ale profesorului Iancu Fischer despre filologie

„Din punct de vedere al conţinutului, filologia clasică este specializarea interdisciplinară prin excelenţă. Un filolog clasic nu trebuie să cunoască numai cele două limbi şi literaturi, ci şi istoria, lingvistică indo-europeană, filozofia şi chiar anumite ştiinţe auxiliare, cum este epigrafia. Noi izbutim să oferim tinerilor interesaţi aceste discipline, astfel că, în principiu, un absolvent sârguincios de filologie clasică obţine cunoştinţele care îi permit să se îndrepte apoi spre specializarea potrivită vocaţiei sale şi chiar să se adapteze unor cerinţe neprevăzute în exercitarea diferitelor profesii, nu neapărat cea didactică.”

“Deocamdată, institutele de cercetare independente – adică fără legătura cu învăţământul – ale Academiei mai absorb ceva din forţele promiţătoare. Deşi independenţa lor a fost contestată, pe motiv că ar reprezenta o rămăşiţă sovietică, ea se dovedeşte a fi utilă. Ceea ce nu înseamnă că un profesor nu trebuie să fie implicat şi în activitatea de cercetare. Dimpotrivă, nu poţi fi un bun profesor fără să fi participat la investigarea domeniului: dacă nu te-a preocupat un subiect şi nu ai adus o contribuţie cât de mică, nu eşti decât un compilator.”

Colaborarea profesorului Iancu Fischer cu Alexandru Graur, Al. Rosetti, Iorgu Iordan

“Era cu puţin înainte de reforma operată în toamna aceluiaşi an (1948), iar catedra funcţiona încă după vechiul sistem. Ea se compunea numai din: profesorul titular de limbă şi literatură latină, Alexandru Graur, un profesor de greacă (D. Marmeliuc), profesorul D.M. Pippidi, care avea o catedră de cultură antică şi un profesor de gramatică comparată indo-europeană, Th. Capidan. La latină existau doua posturi de asistent. Unul era ocupat de viitorul profesor M.I. Barbu. Al doilea devenise vacant prin plecarea în Portugalia a lui Victor Buescu. Atât. Eu am fost desemnat de Consiliul facultăţii suplinitor al acestui post.
Alexandru Graur mi-a fost profesor şi în ultima clasa de liceu. Sfatul lui a fost elementul decisiv care a înclinat balanţa în favoarea dorinţei mele de a urma filologia clasică, împotriva tuturor alarmelor familiale. El m-a propus, după ce toate încercările mele de a-mi face studiile la Paris eşuaseră, pentru postul de care am vorbit. Profesorul Graur era foarte dotat pentru cariera didactică.

Era”élève diplômé de l’École Pratique des Hautes Études” şi obţinuse titlul de doctor de stat. Acest titlu dădea pe vremea aceea posibilitatea teoretica de a obţine un post în învătământul superior în Franţa, pe când doctoratul „de Universitate“ era un titlu care nu conferea alt drept decât pe acela de a-l purta.

Colaborarea lui Rosetti cu Graur dată dintr-un an fast pentru lingvistica românească – 1933. Amândoi se întorseseră de la Paris de câţiva ani iar Rosetti, excelent organizator, a înfiinţat prima revistă de lingvistică de statură occidental”Bulletin Linguistique” redactată în întregime în limbi străine, esenţialmente în franceză, cu un număr limitat de pagini conţinând contribuţii ale unor personalităţi din ţară şi din străinătate. Articolele erau selectate de Graur, de Rosetti şi de profesorul J. Byck.
Profesorul Iorgu Iordan, venit de la Iaşi, a fost numit în 1949 directorul proaspăt înfiinţatului Institut de Lingvistică. La propunerea, cred, a lui Al. Graur s-a constituit un fel de echipă de lucru, compusă din cei patru lingvişti amintiţi şi încă patru persoane din generaţia mai tânără: Boris Cazacu, Ion Coteanu, Gheorghe Tohăneanu şi cu mine. Ne întâlneam o dată pe săptămână la Casa Universităţii si, într-o atmosferă destinsă (creată în primul rând de Al. Rosetti), discutam principalele activităti ale Institutului – unde se lucra la Dicţionarul Academiei –, ale Universităţii etc. Era un fel de Consiliu Ştiinţific avant la lettre. Totul a luat sfârşit în 1952, printr-o hotărâre brutală a autoritarilor politice, care i-au îndepărtat din Institut şi (cu excepţia lui Iorgu Iordan şi a lui B. Cazacu) din învătămînt pe toţi membrii echipei, pentru vini imaginare sau pentru „dosar“ – era cazul meu.”

Imixţiunile politice în învăţământ şi cercetare

“După fatala zi de 30 decembrie 1947 s-a precipitat instaurarea „dictaturii proletariatului“ şi izolarea României. Lovitura de graţie a venit în 1948 când, pe lângă reforma învăţământului, de inspiraţie sovietică, au fost desfiinţate toate revistele de stiinţă, în toate domeniile, şi înlocuite cu un singur tip, care se numea invariabil Studii şi Cercetări de…, scris exclusiv în româneşte. Necrologul tuturor publicaţiilor ştiinţifice a fost un articol din “Lupta de clasă”, nesemnat, care se numea “Despre cosmopolitismul în ştiinţă”, cu subtitlul “Cu privire la Bulletin Linguistique”. Autorităţile comuniste au ştiut unde era „duşmanul“: în revistele de tip occidental. Tot atunci s-au desfiinţat şi toate asociaţiile ştiinţifice independente, inclusiv Societatea Română de Lingvistică, creată de acelaşi Rosetti.

Au urmat presiuni crescânde pentru transformarea lingvisticii într-o anexă a propagandei politice şi pentru separarea ei de curentele ştiinţifice occidentale (sa nu uităm că, în 1949, Traian Săvulescu, preşedintele Academiei, îl condamna pe Constantin Brâncuşi, opunându-i, ca model, pe Vera Mukhina). Nemulţumite de rezultate, autorităţile au trecut, în 1952, la represiuni – destituiri masive, interdicţii de semnătură.
Unii dintre lingvişti au colaborat cu mai mult zel (noii conducători ai Institutului, cei care combăteau fără să cunoască în profunzime curentele occidentale), alţii cu mai puţin. Nu au existat oponenţi făţisi. Cei obedienţi au fost uneori din convingere. Oportunişti au fost foarte mulţi, dar nu toţi. Lucrurile s-au redresat lent: s-a început publicarea unor articole, s-au elaborat studii care au permis cristalizarea unei scoli lingvistice la Bucureşti, permeabila chiar, mai târziu, unor curente venite – oroare! – din Occident.”

Conţinutul dosarului lui Iancu Fischer, care a fost tot timpul un pretext pentru marginalizarea sa

“…de fapt, se simţea că nu sunt un mare admirator al noului regim. Dosarul meu avea două elemente. Părinţii mei fuseseră bogaţi – subliniez că nu am recuperat nimic – şi plecaseră din ţară, ca toate rudele mele. Acest lucru m-a urmărit până în octombrie 1989, când am fost din nou dat afară pe motiv că rudele mele ar face politică duşmănoasă împotriva regimului socialist, ceea ce oricum era o minciună inventată de seful „cadrelor“ din Minister.

Am avut la un moment dat intenţia să înfiintăm în Facultate un masterat. Am elaborat un plan foarte amănunţit, o descriere a ceea ce ne propuneam; planul a fost aprobat de Consiliul Facultăţii şi de Senatul Universităţii. Am supus spre aprobare Ministerului planul, concretizat în „statele de funcţiuni“ (fără argumente suplimentare). Nici nu ajunsesem de la Minister la Facultate, că s-a şi primit un telefon de la directorul general, care ne reproşa că am îndrăznit să propunem ceva, de altminteri foarte bun, fără a aştepta iniţiativa Ministerului. Planul nostru a căzut şi a mai durat încă doi ani până să se realizeze.
O reformă adevărată nu se poate face în momentele de criză profundă. Oricum, Profesorul Andrei Marga merită toate felicitările pentru că a reuşit să facă reforma – cu toate neajunsurile ei – în învăţământul secundar. A făcut-o în ritm rapid şi cred că a reuşit să obţină rezultate ireversibile.”

Părerea profesorului Iancu Fischer despre implicarea intelectualilor în viaţa politică

“Cred că intelectualul nu are voie să abdice de la implicarea în viaţa politică şi cred că are, datorita pregătirii lui superioare, o răspundere în plus. Democratia nu este numai libertatea de a spune şi de a face orice, ci şi asumarea răspunderii pentru ce faci sau ce spui.”

“S-a văzut imediat după 1989 o ecloziune a forţelor, de care intelectualii s-au folosit în mare măsură. O mulţime de personalităţi din viaţa ştiinţifică şi literară s-au implicat în politică, în publicistică şi în alcătuirea societătii civile. Sa nu uitam că Grupul de Dialog Social sau Alianţa Civică sunt creaţia intelectualilor în primul rând. Exista în România şi o tradiţie a implicării intelectualilor în politica, nu din interes, ci din pasiune. Sa nu-i uitam pe Spiru Haret, Titu Maiorescu, Iorga, P.P. Negulescu.
Fragilele noastre tradiţii democratice fac ca sistemul democratic însuşi să fie cunoscut mai degrabă din surse intelectuale decât din cele practice. De aceea intelectualii sunt cei care cunosc mai bine implicaţiile şi răspunderile democraţiei. Eu mi-am făcut cultura politica în adolescenţă, mai puţin prin observarea vieţii politice autohtone, cât mai ales ascultând Radio Paris şi citind “Destinul omenirii” de P.P. Negulescu.

Exista o oarecare reţinere a intelectualului român de a se implica în viaţa politică organizată. Un ilustru profesor de la Matematică, Caius Iacob, a spus clar: intelectualii trebuie să intre în partide. Alţii au avut însă ezitări. Pe de o parte, exista o reticenţă faţă de partide în general. Încercările de integrare a intelectualilor în sistemul politic prin candidaturi independente au eşuat. O alta sursă a reticenţelor, de care se fac vinovate, de data aceasta, partidele, este apariţia unor oligarhii de conducere oarecum impermeabile. Unii intelectuali, în loc să fie primiţi cu braţele deschise, au fost întâmpinaţi cu anumite rezerve. Este un mecanism care i-a descurajat.

Important este însa ca ei să nu abandoneze lupta. Daca vrem să facem ceva în condiţiile foarte grele de acum, nu putem sta cu mâinile încrucişate. Aceasta este convingerea mea profundă, care îmi da forţa de a continua, deşi as avea dreptul să-mi văd şi de profesiunea mea, destul de neglijată. (În decembrie 1989 începusem să redactez un manual de formare a cuvintelor în limba latină. Nu am mai avansat de atunci.) Dar nu pot totuşi să spun ca-mi pare rău, pentru că, dacă nu m-as fi implicat, m-aş fi simţit dezertor.”

În urma profesorului Iancu Fischer rămân, regrete, amintiri şi cărti. O fotografie însa din Catedra de limbi clasice are, poate, mai multe de spus decât toate memoriile individuale la un loc: un chip esenţializat, în anii din urmă, în plină meditaţie. Aerul acestei poze mi se pare înrudit cu al alteia, faimoase: într-o fosta sală de curs a aceleiaşi Facultăţi de Limbi Clasice meditează A. Meillet. Pe ambele chipuri, aceeaşi milenară, genetic, conştiinţă a Cărtii.

După scurta perioadă de tranziţie care a urmat tragicei dispariţii a profesorului Iancu Fischer, Societatea de Studii Clasice din România s-a reorganizat, ţinându-si şedinţele în anii universitari 2003–2004 şi 2004–2005 cu regularitate aproape lunară. Comunicările prezentate au îmbrăţişat un spectru larg de domenii, incluzând lingvistică latină şi greacă, literaturile clasice, dar şi arheologia, istoria antică şi filologia.

Linkuri externe:

Volum omagial In memoriam I. Fischer

Implicarea în cetate si rezistența activă. Interviu cu Iancu Fischer