Carol Iancu (1946)

 
Carol Iancu

 

Carol Iancu

Carol Iancu este istoric, specialist în istoria evreilor din România.

Născut în 1946, de origine română, Carol Iancu este profesor de istorie contemporană din cadrul universității Paul-Valéry, Montpellier 3 (Franța). El conduce Centrul de cercetare al studiilor evreilor și ebraică din Montpellier. Este secretar general al Asociației prietenilor Jules Isaac ( Association des amis de Jules Isaac ) și co-președinte al Antantei iudeo-creștine. Este autorul a numeroase opere consacrate istoriei evreilor și a relațiilor internaționale.

Soția sa Danièle Iancu-Agou este specialistă în istoria evreilor din sudul Franței .

Fiul lor Michaël Iancu, conduce Institutul Maïmonide din Montpellier.


Interviul acordat de domnul Carol Iancu ziarului Realitatea evreiască:

Datoria față de memoria înaintașilor este una dintre dominantele statornicului prieten al revistei noastre, cunoscutul istoric, prof. dr. Carol Iancu, de la Universitatea din Montpellier.
Cum să facă dreptate bunicului căzut la Mărășești, fără să fi avut cetățenia română tatălui, orfan de război, care nu pucase să învețe mai mult de două clase primare, pentru că trebuia să aducă pâine în casă mamei și fraților mai mici.
S-a îndreptat spre istorie pentru că a vrut să înțeleagă resorturile care au generat o cronică de familie: aceea a evreilor români. Din acest sentiment s-a născut proiectul pe cale de a fi săvârșit într-o operă rotundă: Istoria evreilor din România în ultimele două secole.
A revenit acasă – România înseamnă întotdeauna  pentru el acasă – atât pentru a-l însoți pe Marele Rabin Sirat la ceremonia de decernare a titlului de „Doctor Honoris Causa“ al Universității „Babeș Bolyai“ din Cluj, cât și pentru a conferenția în trei mari centre universitare – Cluj, București, Iași despre dr. Alexandru Şafran, fost Şef Rabin al României între 1940-1947. De altfel, nu demult i-a apărut în franceză o carte despre această personalitate de primă mărime a iudaismului român și european, „O viață de luptă și o rază de lumină“, pe care speră s-o vadă tipărită și în română. „Am scris această carte dintr-o necesitate lăuntrică și dintr-o datorie de suflet a discipolului față de memoria unuia dintre cei mai importanți actori al dialogului interreligios contemporan, mărturisește. Pivotul cărții este „rolul decisiv al doctorului Alexandru Şafran în salvarea a jumătate din populația evreiască din România în anii Holocaustului“. Un accent puternic este pus asupra ipostazei sale de promotor al ecumenismului atât în țară – momentul Seelisberg, din 1947, când dr. Şafran, încă Şef Rabin în România, devine unul dintre fondatorii reconcilierii între iudaism și creștinism – cât și după expulzare și stabilirea la Geneva. Dr. Alexandru Şafran a luptat împotriva antisemitismului prin transformarea învățământului religios creștin în spiritul respectului față de iudaism. L-a determinat pe Papa Ioan Paul al II-lea să viziteze Sinagoga din Roma, devenind, astfel, primul Papă care a recunoscut iudaismul în realitatea lui religioasă. A jucat un rol important în lupta pentru recunoașterea dreptului de a face Alia a evreilor din fosta U.R.S.S. A făcut demersuri pentru eliberarea prizonierilor israelieni din Siria, după războiul de Iom Kipur. „Timpul onorurilor“ este capitolul în care este derulat întreg filmul recunoașterilor oficiale în România postdecembristă a marilor merite ale doctorului Şafran: membru de onoare al Senatului, al Academiei Române, „Cetățean de Onoare“ al Băcăului natal, „Doctor Honoris Causa“ al Universității din Iași. Nu mai puțin importantă este incursiunea în domeniile de filosofie iudaică care l-au consacrat: mistică, etică versus modernitate, noul umanism iudaic, religie și știință, condițiile fericirii, încotro se îndreaptă civilizația umană, singurătate și comunicare. Raportarea față de înaintași este o altă fațetă analizată în cartea profesorului Iancu, pornind de la gestul doctorului Alexandru Şafran de a reedita, la Ierusalim, responsele părintelui său, Gaonul Bezalel Şafran, una dintre cele mai importante personalități în jurisprudența religioasă.

Un alt motiv al prezenței profesorului Iancu la București este apariția în română a celei de-a doua ediții, „revizuită și adăugită cu o bibliografie cronologică a chestiunii evreiești“ a volumului „Evreii din România, 1919-1938. De la emancipare la marginalizare“, Editura Hasefer, 2007. Un cerc se închide: cartea este dedicată bunicului său, căzut la Mărășești, Herșcu Moscovici, și iubiților săi părinți, Clara și Ițic Iancu. Este o carte concepută și modelată ținând seama de logica intrinsecă a raporturilor sincroniediacronie și evenimențial-interpretare, având ca principal obiectiv mai buna cunoaștere a destinului evreilor în spațiul românesc. Pasiunea lui Carol Iancu pentru istorie și literatură s-a făcut simțită în copilărie. La Hârlău, ștetl-ul natal, îl atrăgeau ruinele palatului domnesc din vremea lui Ştefan cel Mare și frumoasa sinagogă datând de la începutul secolului al XIX-lea. „Şi acum, la întoarcerea de la Iași, mă voi opri să mă rog în Sinagoga din Hârlău“, se confesează. Aceste repere afective aveau să fie rememorate în discursul de recepție a titlului de „Doctor Honoris Causa“ al Universității „Babeș Bolyai“ din Cluj, în 2005, „Istoria evreilor din România și egoistoria“, publicată ulterior în broșură în Editura Fundației pentru Studii Europene din Cluj.
Muzica și istoria sunt dominante spirituale ale familiei Iancu. Fiica, Sarah Iancu, solistă la violoncel a Orchestrei Naționale din Toulouse, este invitată de mari orchestre ale lumii.
Unul din concertele recent susținute a avut un program de muzică clasică ebraică, de Iom Haațmaut. Fiul, Michael Iancu, director al Institutului de Istorie „Maimonide“ din Montpellier, conferențiar al Universității „Babeș Bolyai“ din Cluj, va participa, în mai, la o conferință internațională de istorie, la București. Soția, Danielle Iancu, directoare a unei echipe de cercetători, „Gallia Iudaica“, organizează un congres internațional pe tema relațiilor între evrei și creștini în evul mediu.
Din convorbirea de la sediul redacției noastre, am dedus cât de adânc este sentimentul de legatar al familiei evreiești din România, cu sens particular și colectiv. Faptul că istoricul Carol Iancu, continuator al tradiției ecumenice, își dorește să organizeze și în România conferințe internaționale pe tema apropierilor între cele trei mari religii avrahamitice este o dovadă în plus că se află pe aceeași lungime de undă cu preocupările conducerii comunității noastre.

 Posted by at 5:10 pm

  One Response to “Carol Iancu (1946)”

  1. […] Carol Iancu istoric, specialist în istoria evreilor […]

 Leave a Reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

(necesar)

(necesar)